-Unu, doi, trei….si ce?
-Unu doi trei si pamant!
-Adica cum?
-Adica tu?
-Stai asa….eu pamant….pai atunci tu ce?
-Si eu tot pamant!
Albul creeaza dependenta…..negrul provoaca izolare. Nuanta intacta de culori provoaca sunete precum si eu te provoc pe tine. Timpul sta…de ce oare? Poate ca sa pot eu sa alerg…..dar tu stai! Timpul te ocoleste si te sfideaza pentru ca asa l-am rugat eu intr-o scrisoare ce am scris-o undeva intre nord si sud.
O involburata linste ma face sa ma cobor iar in eternul meu in care regasesc orice amintire ca si cum ar fi scrijelita cu un briceag pe un trunchi de copac mai vechi decat miscarea de rotatie a pamantului in jurul propriei axe. E doar un fulg negru ce ma face sa nu mai vreau sa privesc in sus…..dar totusi ma uit. Il vad cum se topeste si cum ingheata efemer ranit pe un piedestal ars de o lumina nastrusnica ce trasforma o pata de culoare intr-un sentiment uitat.
Simt cum un vas de sange se dilata incercand sa capete un diametru mai mare spre a putea trasporta oxigenul umplut de amintiri undeva in zona cenusie a statuii in care ma regasesc incremenit. Un fulger imi brazdeaza ochii de prea mult timp atintiti intr-un loc fix si ma face sa simt cum timpanul meu se destrama precum o nervura in Ea.
O senzatie ciudata ma trimite inapoi in apa….ma sperii precum un cactus de niste fire albe de nisip ce se ascund sub verdele algelor si al ochilor Ei.
TU esti dinspre verde spre albastru cu noante surde si reci spre mine indreptata si din pacate inspaimantata….simt cum paleta mea de cuvinte se rupe in intersectia de culori ce se despica din prima raza a diminetii ce iti lumineaza vesela camera…
-Eu de ce pamant?
-Pentru ca asta meriti!
-Pai si ea?
-Pai si ea tot pamant!
-Deci toti pamant?
-Intr-un final…da….toti pamant…
-Dar eu vreau sa-i fiu apa si ea sa-mi fie lumina…..
-Atunci te las sa faci asta pana sa fi pamant!
-Multumesc!.....Dar tu cine esti?
-Eu sunt deja….PAMANT
Radu Mihai
